text Adrian Guţă
Judit şi Mihai Balko au făcut primele lor propuneri artistice semnificative pentru spaţiul public, prin intermediul fotomontajelor pe calculator şi al machetelor, prezentate într-un cadru expoziţional tradiţional: la galeria bucureşteană Orizont, în 2006 – expoziţia de grup Inserţie. Au creat apoi, în 2010, Asociaţia Volum Art şi în primăvara lui 2011 au lansat programul Spaţiu expandat, care debutează cu proiectul Migrare şi reaşezare.
Sculptori ca formaţie, adepţi ai unui amplu câmp de expresie plastică, cei doi tineri artişti sunt preocupaţi de rolul activ al artei gândită pentru, şi amplasată în spaţiul public. În această direcţie vor ei să acţioneze, nu doar în calitatea de creatori individuali, ci şi ca iniţiatori şi organizatori de evenimente cu participarea mai multor autori. Strategia pe care o construieşte Mihai Balko, aşa cum o înfăţişa într-un dialog pe care l-am avut în urmă cu câteva luni, se diferenţiază de aceea a unui autor de proiecte de sculptură monumentală în sensul consacrat al termenului. Balko nu visează la ansambluri statuare care să “eternizeze” amintirea unui fapt, a unei personalităţi, el doreşte să pună în operă proiecte care, pentru un interval de timp determinat şi deloc lung, să atragă atenţia estetic, cultural, asupra unui loc din oraş, să provoace publicul la o percepţie care să conţină şi întrebări, la a problematiza pe tema raportului între spaţiu, formele propuse de artist şi ideile pe care acestea le conţin. Lumea (e vorba şi de universul citadin) se află într-o mişcare/schimbare parcă tot mai rapidă: ar fi aşadar în consens cu o asemenea evoluţie a lucrurilor ca un acelaşi perimetru urban să poată fi marcat pentru câteva luni de un anume proiect artistic, căruia apoi să îi ia locul altul/altele, şi fiecare dintre ele să particularizeze spiritual spaţiul în felul său, să inducă un anume vector afectiv… Desigur, mai ofertante sunt, într-o atare optică, zonele citadine ne-definite de o încărcătură istorică aparte, de un dens, puternic personalizat peisaj arhitectonic: cu alte cuvinte, spaţiile de o mai liberă “respiraţie”, ceva mai neutre ori cu o prezenţă mai generoasă a naturii – fie ea şi structurată de arhitectura peisagistică. Însă “condiţiile” de mai sus nu sunt obligatorii, stimulativă poate fi uneori şi ignorarea/contrazicerea lor (parţială).
Parcul Kiseleff din Bucureşti a fost o inspirată opţiune de amplasament, la care s-au gândit Judit (directoarea de proiect) şi Mihai Balko, pentru propunerile care aveau să câştige concursul aflat sub genericul tematic Migrare şi reaşezare. Muzeul Ţăranului Român, aflat în vecinătatea perimetrului în care s-au instalat lucrările, este unul din reperele instituţionale culturale şi reprezentative ce poate intra într-un dialog interesant cu neconvenţionalele desfăşurări de artă contemporană în spaţiul public, la care ne referim în textul de faţă şi care pot fi văzute între 8 septembrie şi 31 octombrie 2011.
Instalaţiile, cu “miez” de sculptură ori de obiect, cu elemente grafice şi picturale sau rod al unor mixaje tehnice, îşi ating scopul, din cele observate la faţa locului. Cei care străbat parcul sunt atraşi vizual de volumele şi suprafeţele acestor lucrări, se opresc şi în faţa micului panou cu textul-concept al fiecărui autor, eventual îl comentează… Copiii au reacţii şi mai directe, pe care le-am numi “întâlniri de gradul trei”, ei percep cu angajament ludic înscrierea formelor lucrărilor în spaţiu. Interacţiunea cu publicul a fost încurajată şi concretizată de organizatori şi în alte modalităţi: ateliere de artă pentru copii şi prezentări ale proiectelor şi ale activităţii creatorilor acestora, oferite publicului.
Tema propusă de Asociaţia Volum Art a fost una incitantă pentru lumea actuală şi problemele sale. Identitatea individuală şi cea de grup se pot defini azi şi în funcţie de mobilitatea unui/unor oameni, de experienţa temporară/pe termen neprecizat într-un alt spaţiu de civilizaţie şi cultural decât cel de origine. Artiştii ale căror propuneri au prins viaţă în Parcul Kiseleff s-au raportat diferit la acest câmp semantic, de la experienţa directă la fenomenele sociale cunoscute indirect/prin observaţie personală, sau la exerciţiul de imaginaţie.
Christian Paraschiv s-a autoexilat în Franţa în 1986, dar expune din nou în România din 1995; investigarea propriului corp, în stratificări semantice şi tehnice, e un ax esenţial al operei sale – imagini integrale ori fragmentare sunt oferite şi în proiectul pe care îl comentăm, iar raportarea fiinţei la materie şi la spirit în acelaşi timp sunt limpezi în structura modulară a lucrării. Otilia Boeru atrage atenţia asupra habitatului natural (copacul), pe care îl integrează proiectului său, prin “Habitatul surogat” – căsuţele pentru păsări pe care le grupează pe teren, constituind cu ajutorul lor o “umbră” a copacului. Întâlnirea de forme organice şi geometrice pe care o înfăţişează Marius Leonte subliniază o dinamică a noţiunilor contrastante: “exterior/interior/agresiv/blând/sensibil/dur”, prin intermediul unor volume sintetice şi primitiviste în acelaşi timp, ce ocupă autoritar spaţiul şi totodată sugerează, prin împlântare ritmată în solul acoperit de iarbă, o spirală “în mişcare”. “Jurnalul” prezentat de Adina Cioran sub “chipul” unei bande a lui Moebius ne conduce spre ideea că traseele migraţiei trimit în cele din urmă la punctul de plecare şi la valorile iniţiale, “de acasă”, totodată că “desfăşurătorul” experienţelor pas cu pas ale Drumului are valoarea lui indiscutabilă.
Mima Sorocean ne invită să privim într-o casă transparentă, care e dotată cu un confort minim/esenţial, pentru odihnă dar şi pentru investigare intelectuală, rampă de lansare a imaginaţiei şi spaţiu al locuirii materiale /spirituale; transparenţa avertizează totodată asupra iluzoriei, în zilele noastre, certitudini a spaţiului privat. Judit Balko, prin intermediul unei sculpto-instalaţii (ce pare o amplă “natură moartă” risipită în iarbă) cu valenţe simbolic-poetice, atât din perspectiva formală cât şi din cea cromatică, chestionează responsabilitatea schimbării identităţii sub povara unei vini ce nu poate fi “ştearsă” pur şi simplu. Mihai Balko analizează un fenomen socio-urban-rural dureros şi complex, ce a însoţit industrializarea forţată din România perioadei comuniste şi apoi descompunerea acelei situaţii, după 1989; “Nomazii gri” reprezintă pervertirea arhitecturii funcţionaliste şi fuga dintr-un mediu în altul în ambele sensuri a unei populţii dezrădăcinate şi insuficient readaptate.
Primul pas al programului Spaţiu expandat iniţiat de Judit şi Mihai Balko ni se pare mai mult decât promiţător. Proiectul a fost bine pregătit în detaliile şi etapele sale, răspunsurile artiştilor sunt de remarcat la rândul lor. Subsemnatul este un susţinător al unor asemenea iniţiative, care propun în România o artă destinată spaţiului public în acord cu timpul în care trăim, o artă care să provoace ieşirea din inerţia sculpturii monumentale tradiţionale – aceasta din urmă şi-a îndeplinit în bună parte rolul istoric şi pentru perioada ce a urmat Revoluţiei din decembrie 1989, la mai bine de două decenii după acele evenimente.
